Şi aleargă Andy să ne prindă din urmă. Urcăm în tren, ne facem loc printre mulţime şi găsim un compartiment liber. Gata, ăsta era al nostru, şi oricine venea, nu avea loc. Noi vroiam să dormim. Eram plecaţi de o zi şi jumătate de acasă. Ne-am făcut comozi in compartiment, am scos cea mai rămas din mâncare şi ajungem să realizăm că starea de beţie nu ţine veşnic, iar arşiţa o să-şi facă cât de curând simţită prezenţa. Bun bun, stingem, dar cu ce?
Eu : cătă, da oare More unde a rămas?
More : Da naiba ştie. Lasă că ajungem acasă şi dăm noi cumva de el. 
.
Eu : Bun!
Am mai stat puţin de vorbă cu Cătă (cu Andy nu prea era de vorbă, aproape dormea=) şi m-am pus la somn şi eu, că nu mai era de pierdut vremea. Aveam un drum lung în faţa, un compartiment în care nu se aprindeau becurile, totul era perfect ! Dar nu apuc să moţăi prea mult că intră naşu.
Naşu : Bună seara, biletele sau abonamentele de călătorie la control !
Mă ridic să iau biletul de la Andy, că el era prea în sevraj 
). Intind biletele, şi numai ce face un pas in compartiment. Probabil a simţit ceva, ceva ce i-a străpuns fiecare neuron în parte, că :
Naşu : Mai spălati-vă în dumnezeii mamii voastre !
Şi iese. De ce a zis asta? Păi staţi că nu v-am povestit totul. Noi ne descălţasem înainte să ne punem la somn. Acum e clar de ce nenea naşu a plecat în grabă de la compartimentul nostru?
Bun. Pe bilet scria că trebuie să ajungem in Bucureşti la 5.30. Perfect, somn !
Numai că, din somnul meu în care mă afundam serios, din visele pe care urmam să le explorez, mă trezeşte cineva. Era telefonul. Mă uit la el şi văd un număr necunoscut. Cine mama dracu să fie? Dar raspund, politicos, aşa cum fac eu deobicei :
Eu : Alo da?
Necunoscutul : Bă Amon, sunt More bă !
Eu : Unde eşti mă tâmpenie?
More : Am plecat cu rapidul de 2.30. Voi de ce aţi plecat mai repede?
Eu : Păi că nu aveam bani de rapid mă ! Tu de unde ai avut bani de rapid?
More : Lasă că vă explic ! Când ajungeţi să mă aşteptaţi şi pe mine….
Eu : da mă da ! Stai liniştit !
Se face 5.30 şi trenul nostru intră în gară. Noi, cu gurile si gâtlejele uscate, ne târam uşor uşor să ajungem undeva. Nu ştim unde mai exact . Tigări nema, apă nema, bani (doar pentru bilete Bucuresti – Adjud). Norocul nostru a aparut din partea lui Cătă, care a intrat în primul magazin şi a cumpărat un bidon de apă minerală şi un pachet de ţigări(chiar dacă el nu era fumător). Apa aia a fost cea mai bună, iar ţigara care a urmat, a fost probabil una din cele mai tari lucruri existente .
Ne-am retras în sala de aşteptare, unde ne aştepta un somn de toata frumuseţea. Poza următoare va descrie perfect calvarul prin care treceam noi atunci. Este poză făcută atunci, cu o tâmpenie de telefon(o aveam eu in dotare)
Pe la 8 jumate mă trezesc şi nu ştiu ce m-a făcut să privescc spre uşa. La uşa stătea domnul More şi aştepta ca noi să ne trezim. De intrat nu putea să intre, că nu avea bilet. Am pus toţi trei chetă să-i cumpărăm lu’ More bilet. De ce nu mai avea More bani? Defapt cum a venit el cu rapidul, dacă avea mai puţin decât noi? Simplu. De bani a cumpărat tigări şi bere. Cu trenul? Fără bilet (nu ştiu cum ).
Mai stăm cât mai stăm şi hai să ne întâlnim cu Alex. Bun, hai ! Ieşim din gară şi întrebăm o tanti să ne spună cu ce ajungem la Plazza, sau ceva de gen. Ne spune aia, şi ne urcăm in tramvai. De ajuns, am ajuns undeva departe ), în nici un caz unde trebuia . Bilete aveam dar nu le compostaserăm. Noroc prea mult nu am avut, că la ultima staţie au urcat doi jandarmi şi doi controlori. Degeaba le-am spus noi că noi nu ştiam că trebuie compostate, că la noi nu există aşa ceva, să ne ierte că suntem doar în trecere. Răspunsul la toate astea a venit sublim :
Controloru : Lasă-ne bă ! Numai moldovenii pot să facă aşa ceva!
Simţeam cum mi se punea ceva pe creier. Dar în fine. Amendă la RATB ? Bifat ! Am lăsat moartă şi întâlnirea cu Alex şi ne-am întors în Gara de Nord. Din punctul ăsta, urmează un interval de boschetăreală. Apă de la cişmea şi pâine. Rupţi în gură, nu aveam chef de nimic.
La 1.30 ne urcăm în tren şi plecăm. Personal, ce credeaţi? Doar de aşa ceva mai aveam noi bani. Şi chill chill, doar până în Adjud. De la Adjud la Oneşti era ceva în gen : d-zeu cu mila (40 de km).
Pe la 6, Andy o sună pe maicăsa să încerce cumva să ne scoată din belea. În primă fază, maicăsa nu a vrut să audă, dar ne-a sunat după jumătate de oră şi ne-a dat vestea magnifică. Trimise microbuz după noi ! În fericirea noastră, am vrut să profităm şi de ultimele minute petrecute în tren. Ne-am descălţat toţi patru. Mai departe nu vă mai spun(îţi cădea părul din nas, şi probabil daca erai prea mult expus acolo, ajungeai să ai ameţeli).
The end ! (#gascabloggerilor)
Like this:
Be the first to like this post.
