Senzații

– Ce vrei să faci?

Așa își zicea el, așezat pe băncuță, cu două lacrimi prelinse pe obraz și o țigară care dădea să se stingă.

– Eu ți-am zis, am urlat la tine, am aruncat cu tot ce am găsit. Dar tu? Tu ce ai făcut? Îți mai aduci aminte că vorbeai cu mine, îți mai aduci aminte cât ai plâns, cât ai plâns pentru tot răul din lumea asta, cât ai plâns pentru tot ce s-a întâmplat, când m-ai trecut prin toată povestea ta?

– Îmi aduc aminte….

– Și când am strigat după tine? De ce nu ai întors capul? De ce te-ai dus și ai făcut cum ai vrut? Nu ți-ai dat seama că este riscul să pici iar? Nu ți-ai dat seama că poți pica mai rău decât a fost ultima dată?

– Am crezut că-mi vrei răul și nu mă lași să fiu fericit.

– Ești penibil. Uită-te la tine. Stai pe o bancă, pe o bancă de care te leagă amintiri. Ai fumat până acum mai mult decât poți duce. Ai o sticlă de vodkă în mână și bei. Ce crezi că rezolvi?

– Nu vreau să rezolv nimic….

– Atunci? Eu am fost în spatele tău tot timpul. Am urmărit tot , am tăcut și nu ți-am zis nimic. Am urmărit cum îți făceai iluzii, am urmărit cum visai. Toți oamenii ăștia care trec pe lângă tine, toți oamenii ăștia….. nu dau doi bani pe tine. Nici măcar ea… Nu dă doi bani pe tine. Nici nu știe starea ta, nici nu știe ce gândești acum. Nici nu știe ce născocești tu acum. Nici măcar nu se interesează de stare ta. Ai pierdut tot, ai pierdut absolut tot. Nu mai contezi pentru nimeni. Ai lăsat totul pentru ce a fost, ai lăsat absolut tot. Prieteni, binele tău…. ai lăsat tot. Acum nimeni nu dă doi bani pe tine.

– Știu….. Lasă-mă!

– Vine ploaia. Du-te acasă!

– Nu. Lasă-mă. Du-te, pleacă. Nu-mi mai spune de greșelile mele, nu-mi mai spune. Mă dor toate astea, mă doare să mă împac cu adevărul, cruntul adevăr. Mă doare, mă macină, mă termină. Nu vreau să cred asta. Nu am nici o alternativă, așa este? Dacă vreau să continui, va trebui să înfrunt cruntul adevăr.

– Să  nu te minți singur. Pe banca asta ai să te mai așezi, azi, mâine și multe zile. Ceea ce nu înțelegi tu este că ce a fost, nu o să mai fie în veci.

Privea peste râul ce-i trecea prin față. Norii se adunau peste el, soarele se ascundea după nori. Un vânt rece îi bătu fața, față brăzdată de lacrimi.

– Du-te acasă, du-te acasă.

– Și ce să fac acasă? Pentru ce să mă duc acasa? Să mă închid și mai mult în mine? Nu pot face asta, măcar aici…. măcar ai am toate amintirile în față. Dar acasă ce să fac? Mă simt prizonier în propria mea locuință.

– Și totuși… nu te distruge. Nu merită.

– Probabil că nu, dar eu aș fi făcut totul.

Începu ploaia. Picăturile reci de toamnă cădeau peste el făcându-l să izbucnească și mai tare în lacrimi. Îl durea, sufletul îi era sfâșiat, rupt în mii de bucăți. Își dorea un umăr, un umăr pe care să plângă, un umăr care să fie acolo pentru el, doar pentru el.

– Nu încerca să dai vina pe mine. Nu încerca.

Zi-mi ce ai pe suflet !

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: